“Drumul catre servitute” a aparut in 1944 si a reprezentat inceputul
unei lungi perioade in care interesul lui Friedrich
A. Hayek pentru analiza economica s-a combinat cu studii constitutionale,
cu o ampla perspective asupra istoriei, a vietii sociale.
Doctor in economie si drept, Hayek isi exprima
incertitudinea in redactarea cartii, fiind criticat chiar de unii filozofi,
bineinteles in necunostinta de cauza. Concluzia lui Hayek la peste 30 de ani de
la redactarea cartii este una pozitiva, acesta nu regreta ca si-a pus pe planul
doi studiul economic in perioada in care a redactarii ei.
Unul dintre cele mai
interesante capitole ale cartii lui Hayek o constituie capitolul 2, intitulat
“Marea utopie”. Acesta vorbeste despre
diferentele dintre socialism si democratie in perioada secolului 19 si 20. Socialismul este binecunoscut ca fiind o
perioada premergatoare comunismului, asemananduse din foarte multe puncte de
vedere. Cand vorbim despre socialism si democratie, vorbim despre “libertate”.
Fondatorii socialismului nu ascundeau faptul ca libertatea de gandire o
considerau “radacina raului din societate” si ca ii vor exclude pe cei ce o vor
promova. Pe de alta parte in democratie vorbim despre extinderea sferei
libertatii individuale, despre acel curent politic in care fiecare om ajunge la
adevarata lui valoare. Democratia si socialismul au in comun doar termenul de
“egalitate”, dar exprimata in mod diferit: in timp ce democratia tinde spre
“egalitate in libertate”, socialismul tinde spre “egalitate in mizerie si
servitute”. Cu toate acestea, asa cum afirma autorul, majoritatea oamenilor
inca spera la imbinarea dintre libertate si socialism.
In opinia mea,
libertatea, in sensul ei universal, nu este cu mult diferita in secolul 21 fata
de secolul 19. Ideea de baza este aceeasi, si-anume dezvoltarea individuala si
posibilitatea de a actiona dupa propria dorinta sau vointa. Insa, ca si atunci,
lumea functioneaza dupa anumite legi scrise. Sensul principal care defineste
libertatea in secolul 21 este lipsa de restrictie aproape in totalitate.
In ceea ce priveste
ordinea internationala, aceasta este influentata de conflictul permanent dintre
economia internationala si institutiile politice nationale. Aceasta problema a
fost abordata si de omul de stiinta politic american Henry Kissinger:” Căutarea unei ordini mondiale în era
contemporană va necesita o strategie coerentă, care să stabilească o ordine în
interiorul diferitelor regiuni şi să facă aceste ordini să relaţioneze între
ele”.. Tema nu a fost neglijata nici de Friedrich Hayek. Acesta
vorbeste despre o posibila “uniune federala”, fiind singura modalitate prin
care mai multe puteri se pot asocia fara a-si pune in pericol propria dorinta
de independenta. Insa, nu uita sa mentioneze ca formarea unei astfel de
federatii, desi simbol democratic, nu exclude formarea unui razboi intre
diferitele blocuri regionale. Cu alte cuvinte, pentru ca o ordine mondiala sa
existe marile puteri ale lumii trebuie sa abordeze o alta atitudine decat cea
din prezent.
Vorbind despre termenul
de “civilizatie universala”, facem referire al faptul ca la sfasitul anilor
’90, dupa incheierea Razboiul Rece, va avea loc o unificare culturala a
umanitatii. Acest lucru a fost depasit de bine cunoscuta globalizare, care, asa
cum afirma Samuel P. Huntington va ajuta la crearea unei noi
ordini mondiale:” Ciocnirea
civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale”. Europa se confrunta in acest
moment cu un val de imigranti proveniti din Orientul mijlociu si Africa de
nord, care incearca sa scape de atrocitatea razboiului din statele lor si cauta
refugiu in statele bine dezvoltate. Se pune intrebarea, ce rol are Romania in
formarea civilizatiei universale? Nu putem vorbi despre o mare putere
europeana, ci din contra. Romania este mai mult o urmaritoare a acestor miscari
de globalizare si poate doar ajuta marile puteri printr-un aport minor dar
sesizabil. Romania desi un stat primitor, nu se numara printre marile tinte ale
imigrantilor. Marea problema in viitorul apropiat o reprezinta distribuirea
echitabila a bogatiei, in conditiile suprapopularii si a lipsei de perspectiva
in ceea ce priveste cresterea numarului de resurse. Economistul francez Thomas
Piketty vine cu o solutie, si-anume “taxa la nivel global a capitalului
nefolosit”, idee ce alimenteaza vanatoarea excesiva de coruptie din ultimul
timp.
